A.C.: Din păcate, el mai voia și foarte mult amor și umbla disperat după articolul ăsta.
E.S.: I-auzi ce spui! Ia, fii mai explicită! Ce înseamnă că vrea mult amor? Din ce limbă traduci?
A.C.: Cred că avea o nevoie de a fi înconjurat de iubire: amor matern, amical, femeiesc, copilăresc... Toate felurile de amor posibile erau pentru el necesare. Nu-i trebuia nimic decât o bucată de pâine și o mâncare bună. Eu l-am dus în vizită la soacra mea care e în București, soacra mea de acum, care e o femeie extrem de iubitoare. E și o femeie mare, impozantă fizic și o sursă de dragoste care poate să te copleșească. Pentru Marin nu era destul. Pentru Marin, chiar și soacra mea, care îl iubea, bineînțeles nu cu înțelegere literară, ea n-avea nimic de-a face cu literatura, îl iubea ca om, ca pe un copil, ca pe un prieten, el găsea la ea casa deschisă și venea, se ducea la soțul soacrei mele care era paralizat de 5 ani și de care toată lumea fugea, căci cine vrea să vadă un paralitic într-un pat și să-i vorbească când celălalt nu putea să-i răspundă? Marin se ducea, îl lua în brațe, îl săruta pe frunte, îi vorbea, nu știu ce putea să înțeleagă socrul meu, nimic, deși avea niște ochi frumoși, albaștri, care se uitau ca un copil la Marin, și Marin făcea asta pe care cei mai buni prieteni, oameni care-i datorau socrului meu lucruri importante în viață, nu puteau, nu suportau să-l facă. Marin îl făcea, se ducea, îmbrățișa un paralitic, o îmbrățișa pe soacra-mea, se uita cu plăcere la ei în așa fel că atunci când soțul meu a venit de la Paris să-și vadă mama, Marin și soacra-mea stăteau de-o parte a mesei și vizitatorul, care era propriul ei fiu, de cealaltă. Iar soacra-mea servea de interpret.
E.S.: Și tu pe unde erai?...
A.C.: Eu eram intermediarul. L-am dus pe Marin la soacra-mea și pentru că eu ședeam la soacra-mea, și pentru că așa se face în tradiția familiei soacrei-mele, și era și o onoare să vină Marin. Și-atunci, cum s-au împrietenit ei în lipsa mea nu știu. Cert e că Marin venea și că se ducea de-a dreptul în camera soțului meu unde mai era o mochetă pe care eu o luasem din casa mea cu Marin, când am plecat. Am avut-o în casa mea și la plecare a eșuat în casa soacrei mele. Marin intra cu un pas sigur pe propria lui mochetă, se ducea la oglinda mea — nu era din casa noastră, dar era totuși a mea — se pieptăna și zicea: „He, mocheta asta mai ține încă!” Cu aerul că el e la el în casă, pe mocheta lui, cu oamenii lui, cu femeile lui, mamele lui, soacrele lui...
