şi, mai grav, noi suntem ăia care construim toată "piesa", pe urmă ne plângem de ce se întâmplă una sau alta în ea. de parcă nu noi am regizat-o.
eu nici acum nu ştiu cât din M îi M şi cât l-am construit eu din idei preconcepute. cât din ceea ce vrem nu vrem noi, ci ni s-a tot arătat că aşa ceva trebuie să se vrea. problema e că deconstruind lucrurile astea nu rămâne aproape nimic. e un gol care trebuie pe urmă umplut cu ceva. cu afecţiune şi cu o veselă indiferenţă, poate aşa e cel mai bine.
Cred ca o astfel de construire este totusi, inevitabila...intre oameni insa, tre' sa existe un CEVA (o anumita afinitate) pe care sa se faca aceste constructii...ca pe urma realizezi ca ai construit prea mult, si cand deconstruiesti realizezi ca ramne doar acel CEVA, este inevitabil...important este sa existe acel CEVA si gasirea unui liant intre cele 2 "constructii" cu multa vointa si dorinta din ambele parti.
